Zoltán Gálovits: Intrarea interzisă / Deschis non-stop

Discuție cu regizoarea Leta Popecu
Foto: Adi Bulboacă
Textul în limba maghiară / Magyar nyelvű szöveg

Numele tinerei regizoare Leta Popescu poate să sune familiar pentru citirorii revistei Játéktér. Pe lângă teatrele mari de stat, a lucrat în mai multe proiecte independente, a montat mai multe spectacole care au (și) referințe maghiare, a lucrat la Gheorgheni la Teatrul Figura Studio, spectacole ale ei s-au jucat și în Zug, a fost co-autorul spectacolului Parallel (GroundFloor Group, ColectivA), care a fost una dintre cele mai interesante spectacole montate în anii recenți, și care a fost jucat în cadrul mai multor festivale naționale și internaționale. Colaborează de la început cu asociațiile Reciproca și Reactor. Pentru ea teatrul nu e important doar din perspectiva artistică ci și din cea a modului de funcționare a întregului sistem.

Subiectul despre care ar trebui să vorbim în această discuție e etica în teatru. Nu avem suficient spațiu ca să vorbim în deplinătate, dar putem atinge niște lucruri importante. Recent ai montat spectacolul (In)vizibil la Teatrul Maghiar de Stat Cluj. Dacă vorbim despre etică, cum vezi tu, care sunt lucrurile vizibile și care sunt cele care rămân invizibile? 

Etica e un subiect atât de delicat încât comparația ta cu vizibil-invizibil se potrivește perfect. Poate că în jurnalism sau în drept lucrurile sunt mai clare. Dar în teatru? Teatrul e o lume a subiectivismului prin faptul că e un loc al creației. Ce e etic și ce nu e etic în teatru ajunge să fie tot subiectiv. Iar asta e și periculos în egală măsură pentru că ajungem să ne permitem mult prea mult pentru că suntem „altfel”. Mie îmi place să cred despre mine că am o conduită etică, dar sunt sigură că fac și gafe „neetice” iar acelea sunt de multe ori datorate subiectivismului în care lucrăm. Când există totuși o problemă de etică în teatru e datoria noastră să reacționăm. Nu bag mâna în foc că am dreptate atunci când iau o poziție care poate fi văzută ca fiind justițiară, dar cred în același timp că dacă avem o poziție ea trebuie spusă. Fără frică. Lașitatea mi se pare mai neetică − dacă vorbim în termenii ăștia − decât asumarea unei poziții. În același timp și înverșunarea în propriile certitudini e la fel de neetică pentru mine.

În majoritatea situațiilor în care limitele sunt depășite se spune că în teatru e altfel, că teatrul e un mediu subiectiv. Dar dacă nu vorbim despre ele, nu putem rezolva problemele, iar majoritatea problemelor rămân ascunse, invizibile. Despre ce vorbim și despre ce nu? 

Vorbim mult prea mult despre bani și despre probleme administrative. Vorbim foarte puțin despre scopurile noastre în ceea ce ne propunem. Vorbim puțin despre interesul comun și nu cel individual. Și despre artă vorbim puțin, iar în contextul lumii teatrale asta mă întristează foarte tare. Am câțiva colegi cu care vorbesc deschis despre spectacolele noastre sau despre dificultățile de care dăm în creație (și nu doar în ateliere sau la negocierile de buget.) Dar nu simt că asta e o practică de la sine înțeleasă, ci mai degrabă o excepție. Când vorbim despre comunicare în teatru, ajungem la un alt subiect care pe mine mă interesează: frica. Frica de comunicare.

Frica e prezentă și se vede,se poate observa indiferent că e conștientizată sau nu, nu se poate ascunde și mulți se bazează pe frica altuia. Când spui frica de comunicare, la ce te referi?

Mărturisesc că de multe ori și mie îmi e frică să comunic real, pe cord deschis. Am simțit frica de a întreba un director de teatru câteva lucruri despre repertoriu, de exemplu. Și fac o lucrare de doctorat despre repertoriu și tot îmi e frică să pun întrebări care să ducă la miezul problemei. De ce? Pentru că omul e un „mecanism foarte complicat” ca să îl parafrazez pe Ivanovul lui Cehov. Din poziția mea de regizor, când pun întrebări directorilor de teatru mi-e frică de interpretări care ar putea să-mi facă rău. Adică să nu mă mai cheme directorul ăla să montez vreodată în teatrul x sau y.  Deși nici eu nici ei nu suntem oameni cu rele intenții, frica există. Probabil din raportul de putere. Sau e frica aceea ce vine din lipsa de încredere în celălalt, uneori din lipsa de încredere în forțele și ideile proprii. Cum nu trăim într-o lume a încrederii ajungem la o lipsă de comunicare profundă în care fiecare se salvează cum poate. Așa apar și pozițiile radicale. Căci a avea o poziție pe care nu o pui sub semnul îndoielii nu înseamnă a invita la dialog. Ci a te ascunde în propria lume. „Cine nu e cu mine, e împotriva mea”. Și de aici încep micile războaie de putere. Nu numai în teatru, desigur.

Frica legată de deciziile directorului e un fenomen tipic, care apare și la un casting, sau în foarte multe situații. E legat de subiectivism, dar de fapt problema e că deciziile, ca și scopurile nu sunt transparente și de obicei nu sunt motivate. Asta e legat de tradiție, de un sistem pe care l-am moștenit. Cum vezi, se schimbă tradiția asta sau ce trebuie să se schimbe? Există nevoia să fie altfel decât cum a fost și  cum e acum?

În optimismul meu pot spune că lucrurile se schimbă. Și artiștii au început să fie mai vocali, au început să se revolte, să ia poziții și atitudine. Dar, cum zici și tu, moștenim un sistem atât de îmbâcsit că am impresia că nici dacă vrei să faci totul bine și frumos, deschis și transparent tot nu poți. Mai e ceva ce întâlnim prin lumea asta a noastră. Aș numi-o un soi de răutate. Parcă nu vrem să ne meargă bine tuturor. Parcă vrem să ne meargă bine numai nouă. Nu vrem să dăm mâna unii cu alții. Sunt foarte puține teatre care se solidarizează unul cu altul, care fac schimburi între ele, care se susțin etc. Deci moștenim o tradiție a gânditului pe moșie proprie în care facem cum vrem noi. Câte teatre atâtea obiceiuri și coduri de conduită și regulamente. Nu e nimic care să ne unească. Și în același timp nu e nimic care să ne diferențieze. Cam trist, dacă o analizezi.

Lipsesc dialogurile sincere cu scopul rezolvării problemelor, lipsește cultura comunicării. Cine pierde, sau cine pierde cel mai mult? Cine ce fel de responsabilitate are și cine poate lua măsuri ca să se schimbe ceva? 

Cine pierde? Teatrul pierde. Cine e responsabil? Toți suntem.

La ce te referi când spui că teatrul pierde? 

Dacă în problemele ce trebuie rezolvate primează teatru și nu orgoliul cuiva, atunci teatrul se dezvoltă. Dacă primează orice altceva numai viitorul teatrului nu, atunci teatrul pierde. Nu se dezvoltă. Nu capătă forță. Dacă suntem preocupați de luptele meschine de putere nu putem gândiîn perspectivă, nu putem gândi mare. Gândim mic și teatrul rămâne mic.

Frica de a vorbi direct, de a te face auzit există și la facultate. În contextul eticii ce rol poate să aibă facultatea? Ce face, ce nu face, cum formează?

Facultatea are rol formator. Doar că ea te formează mai mult în profesie, nu te formează ca om. Desigur, tot timpul poți întâlni pe cineva de la care să înveți mai mult decât meserie, asta se poate întâmpla și în facultate și în afara ei și la 20 și la 50 de ani. Dacă vorbim despre etică, rolul facultății este să nu te lase să depășești niște limite. Dar, hei, există profesori care depășesc limite. Și așa ajungem să vorbim despre modele. Facultatea ar trebui să fie un forum de exemple de bună practică.

Poți să spui te rog niște exemple din experiența ta când a fost încălcată limita? Ce s-a întâmplat și cum ai reacționat, cum ai gestionat situația?

Am făcut-o deseori pe justițiarul prin facultate. Așa am devenit și foarte antipatică pentru unii și foarte de apreciat pentru alții. Mi se zicea chiar „sindicalista”. Acum nu cred că aș mai avea energia pe care o aveam atunci. Dar nu-ți imagina că făceam revoluții. Ceream ca lucrurile să fie corecte. Ceream să vină profesorii la școală, să-și respecte orele, să-și facă treaba și așa mai departe. Îmi amintesc când o profesoară a venit la clasă și a început să vorbească foarte urât despre alți profesori din școală. Am fost șocată. Nu știu dacă am reacționat sau nu pe moment, dar știu că am fost extrem de dezamăgită. În rest auzeam de tot felul de lucruri dubioase. De profesori care au relații sexuale cu studenții, de acte de violență verbală. Am auzit de un caz din altă facultate de teatru de violență fizică. La asta îmi amintesc că am reacționat. Adică înțeleg, subiectivism-subiectivism, dar până unde?  Am mai scris, am mai ridicat probleme, am mai făcut cereri, reclamații. Dar le făceam ca pe acte normale. Nu puteam să mă prefac că nu există probleme. Eram tânără.

Dacă vorbim despre sindicalism, despre reacții în diferite situații, nu pot să nu te întreb ce părere ai despre stereotipul conform căruia meseria actorului se face doar pe scenă și nu în afara ei. 

Cum spui, spui bine. E un stereotip, nu un adevăr. Ce să facem cu stereotipurile? Să le distrugem. Actorii nu sunt roboței. Dar nici regizorii nu sunt. Nimeni nu ar trebui să fie. Să nu ne mai absolvim atâta de responsabilitate! Ne place să ne plângem, să dăm vina pe tot felul de lucruri. Treaba noastră e 1. să ne facem toți meseria, 2. dacă există condiții rele în care ne facem meseria să spunem stop. Ideea de a sta doar la scenă nu e doar despre actori. E despre toți.Tuturor ni s-a spus la școală și acasă „tu stai în banca ta și fă-ți temele”. Așa am fost educați de mici. Dar nu e așa. Treaba noastră e să trăim sănătoși la cap. Și pentru asta trebuie să ieșim din bancă. Sau măcar să ne ridicăm în picioare.

Toate instituțiile au cod de conduită etică, dar dacă întrebăm pe cineva în teatru ce conține acest cod, mulți nu pot răspunde. Nu e conștientizat faptul că acest cod de conduită etică e valabil pentru toată lumea și nu doar atunci când apar probleme grave. Lucrurile merg altfel sau nu, tot noi suntem cei care decid  care sunt limitele pe care nu le depășim.

Ne place nouă să credem că suntem altfel. Nu e nimic altfel. Mulți avem un mic Dragnea înnoi, mulți suntem dispuși „să ne descurcăm”, „să ne salvăm pielea”. Privim prea puțin din perspectivă comună lucrurile. Cine e responsabil de tot peisajul teatral românesc? Toți suntem. Eu, tu, directorul x, actorul y, scenograful z. Pe partea cealaltă, „suntem altfel” pentru că teatrul are și el specificul lui. Aici apar probleme de ordin administrativ. Sunt foarte multe lucruri absurde de care se lovesc cei care lucrează  pe partea de achiziții, de exemplu. Chiar  dacă vrei să faci lucrurile ca la carte, tot nu poți într-un final. Pentru că teatrul e luat ca o instituție ca orice altă instituție. Și când vin controalele și te întreabă ce-ai făcut cu decorul cumpărat, e foarte greu să răspunzi cu „s-a răzgândit regizorul, n-a mai vrut oglinzi”. Și aici sunt sute de exemple absurde. Deci suntem altfel, avem nevoi speciale, actul de creație implică neprevăzute. La fel e și cu spectacolele care costă bani și care nu sunt bune. Dar de unde să știm noi că un spectacol nu va fi bun? Nimeni nu-și dorește să facă spectacole proaste. Nimeni nu investește de la bun început în ceva prost. Teatrul e cu surprize. La nivel de mentalități însă, nu, nu suntem altfel față de restul lumii.  Suntem aceeași.

Spui că teatrul are specificul lui și că se ivesc situații absurde. Cred că asta e valabil pe toate nivelurile. Dacă am înțeles bine, ai primit premiul UNITER pentru debut când de fapt toată echipa ar fi meritat acel premiu, dar nu l-au primit fiindcă nu se încadrau în „șablon”. În ultimii ani au apărut forme de a face teatru total diferite decât cele cu care este lumea obișnuită. Lipsește un fel de refresh. Cum vezi, de ce reacționează lumea teatrului foarte lent la lucrurile care se  întâmplă în jurul nostru? 

Povestea Uniterului, pe lângă faptul că e savuroasă e și emblematică. Pe scurt: juriul de nominalizări din anul respectiv și-a dorit foarte tare să aducă Parallel în lumina preformanței artistice de la Uniter și au găsit o formulă bizară prin care am fost nominalizate eu (debut regie) și Lucia Mărneanu  (debut actorie). Noi eram cele care debutam cu acte în regulă căci în concursul UNITER intră actorii/regizorii/scenografii/etc. profesioniști. Profesionist = cu diplomă. bodoki-halmen kata (care ar fi trebuit să fie cu Lucia nominalizată) e o artistă care nu are studii de actorie. Pe diploma mea de nominalizată sunt eu trecută ca actriță pentru că lumea a fost bulversată pe acolo, nu prea se înțelegea de ce pe aceeași diplomă sunt trecute două persoane cu meserii diferite. Mergând mai departe, ciudățenia era că nu eram eu regizorul principal al spectacolului ci colegul meu și profesorul Luciei, Ferenc Sinkó. Doar că Feró nu era la debut deci nu putea fi nominalizat. Și uite așa eu și Lucia ne-am trezit cu un Uniter în brațe „din confuzii”. Și ca să merg cu povestea până la capăt, absurdul pentru noi a ieșit și din faptul că Kata și Feró, prieteni de multă vreme, au lucrat la un spectacol împreună care acel spectacol s-a transformat în Parallel prin faptul că Feró ne-a invitat și pe noi în echipă. E absolut savuros totul, norocul nostru a fost că am gestionat noi între noi toată treaba cât am putut de lucid. Aș vorbi aici despre lipsa unui premiu „special”. Un premiu „al ciudaților”, adică a acelora care lucrează în altă formulă decât cea clasică. Există spectacole în care rolurile de regie-text nu sunt semnate de un singur membru al echipei sau în care sunt și profesioniști cu acte în regulă și artiști care nu au terminat o facultate. Și atunci acela e un alt tip de spectacol. Cred și sper că în curând va apărea premiul pentru „cel mai bun spectacol pe care nu am știut cum să îl împărțim clasic”. Nu știu de ce există această reticență. Intuiesc că e vorba tot de o lipsă de înțelegere, de comunicare.

Foarte des am auzit că teatrul nu e democratic. Tu ai lucrat în mai multe spectacole ca și co-regizor, când spectacolul e semnat de o echipă și nu doar de o singură persoană. Ce fel de experiențe ai în creații colective? 

Depinde cum înțelegem democrația. Eu mă bucur că nu toată lumea lucrează la fel și nu vreau să pun o ștampilă pe unii mai democratici sau mai puțin democratici. Cum zici, experiențele mele sunt diverse. Am făcut și spectacole în care nu am fost regizor principal, dar am făcut și spectacole la care am zis, „haideți pe mâna mea”. Așa că iar ajungem la comunicare. Dacă regulile sunt clare de la început, dacă ele sunt discutate, negociate și readuse pe masă din când în când,  atunci nu avem conflict. Dacă eu fac un proiect și adun o echipă și zic de la bun început „vreau să fie un spectacol de autor, faceți ce vă zic”, iar echipa semnează acest tip de lucru, e ok. Dacă eu zic „nu sunt regizor principal, sunt coordonator, ideile vostre contează” iar e ok. Dar dacă după ce ai „semnat pactul”, vii și spui și faci cu totul altceva, atunci ne întoarcem la etică. E ca la joaca copiilor. De-a ce ne jucăm aici și care e regula? Cât despre autoritatea regizorului, sigur că, din poziția de regizor cred în ea. Dar nu vorbesc de o autoritate fără fond. Ci tot de un pact la care aderăm cu toții. Când lucrurile scapă de sub control, lumea trebuie să reacționeze. Să zică STOP, sau cum zic copii PIUA! Uneori facem asta alte ori nu. Și aici mai apare încă o dată frica.

De multe ori vorbim despre diferența între teatrul de stat  și teatrul independent.  Acest discurs e important de obicei pentru că vorbim despre condiții, finanțări, structuri diferite. Cred că e mult mai important să vorbim despre independență, ca o nevoie umană. Cum vezi tu?

Se leagă tot de un anumit tip de pact. Partea bună la independent este că semnezi un pact pe care îl vrei și pentru care ești pregătit. La stat, dacă ești angajat, semnezi un pact general și te poți trezi că nu îți place un anumit proiect la care trebuie să participi. Dar nu ai ce să faci, căci pactul tău e semnat pentru „orice”. Nici aici nu e o regulă, actorii angajați pot avea și ei dreptul (curajul) de a refuza să lucreze atunci când ceva nu funcționează bine. Dar cine decide ce nu funcționează? Și iar ajungem la o problemă de subiectivism. Deci da, e vorba de o independență umană cum spui. De o libertate a ta ca om de a nu te lăsa pradă unui sistem. Dar asta e foarte greu. Uneori imposibil. Lucrăm în sisteme. Suntem parte din sistem. Avem nevoie de bani, avem nevoie de o viață decentă. Avem nevoie să trăim printre oameni și nu în turnuri de fildeș. Avem nevoie să ne practicăm meseria și arta în spații curate și care au căldură, avem nevoie de atât de multe lucruri. Așa că nu îmi dau seama cum ajungi la această independență, această libertate. Nu e ușor să o ai. Eu nu o am. Nu am libertatea aceea de a pleca tot timpul atunci când lucrurile nu merg cum trebuie. Nu știu dacă o are cineva.

Nici eu nu cred că oricine poate să aibăo independență totală, și nici nu prea are rost să luăm măsura independenței. Cred că e mult mai important existența/prezența respectului, a încurajării în sistem. După experiențele tale există asta?

Independența nu e încurajată prea mult de sistemul din România în primul rând. Așa încât cei independenți, freelanceri, cei care nu sunt angajați trăiesc altfel. Mai chinuit. Trebuie să facă mai mult, să înțeleagă niște calcule, niște plafoane etc. Deci nu, nu e respectată și nici încurajată. E pentru cei încăpățânați, iar încăpățânații sunt de obicei pedepsiți. Ca și copiii.

Foto: Biró István

De multe ori teatrul și procesul de creație sunt mistificate. În lipsa transparenței o salăde repetiție devine un laborator pe care scrie: intrarea interzisă. De obicei limitele se depășesc mai des în spațiile închise unde vulnerabilitatea e mai mare decât în spațiile deschise. Spectacolul (In)vizibil vorbește despre vulnerabilitate în diferite situații, de exemplu în familie. Ai montat mai multe spectacole ale căror subiecte sunt legate de grupuri vulnerabile. De ce tema vulnerabilității, cine e vulnerabil?

(In)vizibil e un spectacol care vorbește despre vulnerabilitate în 7 episoade și care ne transmite că totul e pus sub semnul vulnerabilității. Am început să cred din ce în ce mai mult în acest lucru, nu doar unele grupuri sunt vulnerabile și restul omenirii e solid. Desigur unii sunt mai vulnerabili decât alții dar aici intrăm pe domeniul social. După mine vulnerabilitatea nu e ceva cu care să te lauzi și nici ceva de care trebuie să îți fie rușine. E ceva perfect uman și vine la pachet cu frica, lipsa de încredere etc. Lucruri care există în fiecare din noi. În general lucrez la spectacole care au legătură cu o temă ce mă frământă într-o perioadă anume. Când am început să lucrez pe hârtie acum doi ani la (In)vizibil eram eu însămi măcinatăde propria vulnerabilitate într-o situație mai intimă. Încet încet am observat că nu sunt singura și tot încet încet, ca un zoom out, am văzut că toți le avem pe ale noastre. Tema a venit din mine și nu a rămas tema unui singur spectacol. Și cel la care lucrez acum, care se numește (In)credibil, se învârte în jurul temei ratării, tot un fel de vulnerabilitate. La fel va fi și următorul, (In)corect.

Ca femeie regizor cum vezi, sunt femeile mai mult sau mai puțin vulnerabile? Ce fel de experiențe ai avut la facultate sau după ce ai început să lucrezi în teatre? 

Of, ce întrebare grea! Nu știu dacă sunt mai vulnerabile. Ce știu e că am văzut femei pe care nu le dărâmă nimic și bărbați care se impun mai greu. E posibil să existe o mai multă muncă la femei pentru a se impune căci ne lovim de mentalitatea asta cum că femeia e o floare. Dar uneori chiar e o floare. Dar și bărbatul este. Eu uneori sunt neputincioasă, alteori sunt pe poziție și mă descurc. Nu vreau să fac așa o diferență între cine e mai vulnerabil mai ales când susțin prin spectacole că toți suntem. Nu am avut experiențe grele nici în facultate, nici după. Asta pentru că eu am fost mereu mai băiețoasă. Am trăit cu băieții, ca băieții și băieții simt asta. Mă împrietenesc repede cu ei. La mine cu femeile e mai greu. Deci dacă am simțit vreodată în teatru probleme de gen în raporturile de putere, ele au venit mai mult de la femei decât de la bărbați.

Zici că dacă în problemele ce trebuie rezolvate primează teatrul și nu orgoliul cuiva, atunci teatrul se dezvoltă. Nu am vorbit deloc despre public. Cum vezi, e important să aibă teatrul și oamenii care lucrează în teatru reflecții, astfel încât să existe transparență, să existe comunicare bilaterală? Cum crezi, e maimare șansa să fie mai puțină frică dacă teatrul e mai deschis, dacă e comunicare între teatru și public?

Voi răspunde la această întrebare printr-o teză de doctorat la care lucrez acum care se numește „Funcții și disfuncții în teatrele de repertoriu. O analiză din perspectivă regizorală a construcțiilor repertoriale din România 2010-2020”. Cred că multe din întrebările tale vor apărea chiar în cercetarea mea și sper să găsesc și să dau acolo răspunsuri ample. Pe scurt pot spune acum că da, cred foarte tare că lumea ar fi mai bună dacă teatrul ar fi mai bun. Teatrul poate fi un forum al ideilor. O platformă de dialog și dezbateri. Teatrul ar trebui să fie conectat la comunitate nu doar prin spectacole ci și prin activități conexe: întâlniri, festivaluri, conferințe, vizionări, arhive și biblioteci accesibile. Teatrul este și ar trebui să rămână un loc pe care scrie „deschis. non-stop”. Nu ca timp, ci ca gândire.