Teatru, postumanism și pandemie – interviu cu membrii echipei Reactor de creație și experiment

Copertă: spectacolul Exeunt. Foto: Bogdan Botaș
Textul în limba maghiară / Magyar nyelvű szöveg

Spațiul cultural Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca a fost fondat în 2014. De atunci a găzduit numeroase spectacole de teatru independent, concerte și expoziții. Printre programele derulate de Reactor se numără Proiectul Fresh Start, care oferă un cadru de creație și experiment pentru tineri absolvenți de teatru; programul de rezidențe Drama 5, conceput pentru susținerea dramaturgiei contemporane, iar ca parte a programului MiniReactor sunt prezentate publicului spectacole pentru copii. În acest sezon, Reactor lansează o serie de spectacole și ateliere reunite sub titlul Postuman. Abordări performative. Despre activitatea centrului Nóra Ugron a discutat cu câțiva dintre membrii echipei care administrează spațiul: Petro Ionesco, Oana Mardare și Alexa Băcanu, precum și cu regizoarea Olivia Grecea, colaboratoare a spațiului, precum și actrița Oana Hodade, din distribuția primului spectacol al programului Postuman care poartă titlul Exeunt.

Postumanismul nu a avut foarte mult efect până acum asupra artelor performative în contextul românesc. Ce a motivat pe voi să creați acest program cultural Postuman. Abordări performative?

Petro Ionescu: Chiar dacă nu sunt menționate ca atare, credem că există foarte multe elemente postumane în zona artelor performative, care influențează felul în care ajungem să creăm și să receptăm un produs artistic. Interacționăm, lucrăm digital/virtual tot mai mult (pandemia a accentuat și mai mult acest lucru), avem tot felul de gadget-uri care în mod paradoxal ne ușurează, dar ne și complică existența. Când am gândit acest proiect am avut în vedere două direcții: atât cea de conținut, prin reflecție critică la aspectele foarte ramificate ce țin de zona postumană, cât și cea de formă, prin elemente tehnice, integrând tehnologii digitale în actul performativ. E o zonă pe care încă încercăm să o înțelegem, – și ăsta a fost un motiv pentru care am vrut să facem acest program. Dacă viitorul se arată tot mai tehnologizat, atunci artele performative trebuie să țină pasul, chestionând mereu mutațiile din sfera asta. În mod neașteptat, desfășurarea acestui proiect a coincis și continuă să coincidă cu izbucnirea pandemiei de Covid-19, ceea a scos la iveală și mai multe abordări postumane: etice, filosofice, social-politice etc. Mă tot gândesc la ce a însemnat izolarea și la transferul multor activități în zona online, de la muncă la cumpărături online. Pentru unii dintre noi a fost o trecere accesibilă, dar pentru alte persoane din categorii vulnerabile a fost cu siguranță și mai greu. Evoluția tehnologiei cască aparent și mai tare diferențele sociale, cu toate că presupunem că ea vine să simplifice și să ajute munca omului.

Ce fel de proiecte putem aștepta începând de toamnă în cadrul programului? Bănuiesc că și pandemia are un efect asupra posibilităților și temelor…

Oana Mardare: Pandemia a schimbat major dinamica începutului de stagiune și suntem în permanentă adaptare și reorganizare. La nivel de conținut, proiectele care erau în lucru și au continuat să fie realizate în această perioadă, au fost inevitabil influențate. Începând chiar cu Exeunt – primul spectacol produs în cadrul programului Postuman. Abordări performative. Inevitabil, contextul de lucru, faptul că fiecare creator se confrunta cu izolarea la domiciliu din timpul carantinei, a ajuns să se transmită ca atmosferă în spectacol. La fel și cu spectacolul În sfârșit sfârșitul, care deși conținea deja o mare parte din temele sensibile contemporane, a căpătat o nuanță nouă din cauza acestei perioade extrem de dificile. Pe viitor, ne propunem să oferim mai mult spațiu unor cadre de reflecție artistică și de laborator, să ne alocăm un timp de digestie și de adaptare (deși e încă neclar la ce trebuie să ne adaptăm), deci să producem mai puține spectacole și să ne îngrijim de proiectele pe care le avem în derulare.

Din ce abordări teoretice sau concepte ale postumanului vă porniți în proiectul vostru?

Alexa Băcanu: Am pornit în principiu de la două concepte care se regăsesc ambele în ideea de postuman, dar abordează această încercare de redefinire a umanului din două perspective diferite: transumanismul, care vizează progresul științific și potențiala evoluție a speciei umane ce decurge de acolo (augmentare fizică, neurologică, manipulare genetică etc.), și postumanismul, care pune sub semnul întrebării sistemul nostru antropocentric de gândire și pledează pentru multiperspectivism. Sigur că tema e mult mai largă și mai complexă, e un sistem filosofic care practic încă se naște, se dezvoltă și se divide pe măsură ce tot mai mulți se alătură conversației și pe măsură ce lumea se schimbă în jurul nostru, dar cred că aceste două direcții sunt cele mai reprezentative și foarte stufoase și ele. Pentru un proiect de teatru de doar doi ani ca al nostru, a fost necesară o simplificare majoră, am vrut să rămânem într-o zonă accesibilă, să deschidem doar o conversație, o introducere în temă.

Ce teme ați vrea să descoperiți mai bine prin aplicarea gândirii postumaniste la teatru?

Alexa Băcanu: Pentru că filosofia postumanistă e atât de vastă, ne-am concentrat pe doar trei teme care urmau să fie dezvoltate prin trei spectacole de teatru: sănătatea mentală, familia și corpul. Trei concepte dacă nu simple, cel puțin familiare, care urmau să fie regândite prin aceste noi perspective. Am vrut să urmărim ce înseamnă pentru structurile noastre sociale, pentru cultura noastră sau pentru propria noastră percepție despre sine această modificare pe mai multe paliere a ceea ce considerăm a fi uman. De exemplu, cum ne modifică evoluția tehnologică sănătatea mentală? În ziua de azi, tehnologiile digitale preiau tot mai multe din sarcinile îndeplinite în trecut de oameni, ceea ce crește eficiența societăților în care trăim, ne sporește confortul și ne permite o conectare permanentă cu ceilalți. În același timp, conectarea tehnologică pare să vină la pachet, în mod paradoxal, cu o deconectare interumană, rezultând într-un număr tot mai mare de persoane care se simt izolate de ceilalți, sentiment care poate duce la probleme de sănătate, depresie și anxietate. Un caz extrem e fenomenul hikikomori, apărut inițial în Japonia și apoi răspândit în toată lumea, în care o persoană nu mai are nici un fel de contact social timp de ani de-a rândul. În Marea Britanie se înființează în 2018 un Minister al Singurătății pentru cei nouă milioane de britanici care suferă de singurătate. Exemple sunt multe și asta era situația înainte de pandemie, când am gândit noi proiectul. Pandemia a accelerat lucrurile, le-a făcut mai evidente, iar prima noastră producție din proiect, Exeunt, s-a adaptat la această schimbare, s-a mutat din studioul de teatru în online și și-a pus întrebări despre izolarea noastră ultra-tehnologizată, văzută prin intermediul unor avatare, a unor reflexii care sunt în același timp mai mult și mai puțin decât putem noi fi.

Proiectul nu conține numai spectacole de teatru, ci și ateliere care să stimuleze colectivul nostru de artiști, să împingă puțin limitele certitudinilor lor și să îi ajute să găsească modalități de a regândi lumea și pe ei înșiși în mod artistic. Cred că ce ne-am dorit a fost să introducem în gândirea artiștilor și a publicului nostru noi perspective, noi întrebări, noi teme de reflecție. Ne aflăm la începutul erei postumane. Cum te împaci cu detronarea umanului din centrul lumii? Cum faci să nu te pierzi pe tine, fără să te împotrivești schimbării?

Ce noi posibilități și eventual ce fel de provocări de exprimare oferă postumanismul pentru artele performative?

Petro Ionescu: Enorme, dacă ar exista buget pentru asta. Deschide un univers vizual foarte provocator, dacă ar fi infrastructură pentru așa ceva. Aici mă refer strict la partea de metode tehnice de lucru. Pe de altă parte, contează și cum e folosită această unealtă, cum e abordată la nivel de idei și de conținut, ce modifică ea în raportul uman. Există deja prin Japonia sau alte țări care dezvoltă deja la un cu totul alt nivel tehnologia asta, spectacole de teatru și performance-uri în care, pe lângă actorii și actrițele vii, există și roboți care arată extrem de umani și care joacă rolul unor personaje umane. Mai există și creațiile hibrid în care se pune accent tocmai pe ciudățenia interacțiunii dintre om și robot/inteligența artificială, plus instalații în care componenta umană e complet epurată, dar sunt spectaculoase, au caracter performativ. Noi suntem încă departe de opțiunea de crea spectacole în acest fel și nu știu dacă e ceva de dorit. Un alt aspect important sunt și posibilitățile, respectiv limitările teatrului independent în care ne desfășurăm noi activitatea. Postumanul, în acest context, devine pentru noi ceva ce merită dezbătut și adaptat la capacitățile și nevoile noastre, la mizele noastre artistice. La nivel discursiv, filosofic, politic, avem curiozitate și deschidere să lansăm dialogul despre această temă, la nivelul creațiilor performative vom fi inevitabil limitați de spațiul fizic și de bugete. 

Exeunt, spectacol produs în timpul carantinei, montat și prezentat live prin streaming, din casele actorilor, este prima producție din programul vostru postumanist. Spectacolul constă din textele poetice a Laviniei Braniște și, pe scurt, prezintă reflecțiile, gândurile, afectele, sentimentele și amintirile diferitelor personaje aflate singure într-un spațiu închis. Cum ați reușit să lucrați împreună în carantină și în procesul de creare a spectacolului ce era diferit comparând cu așa zis normal de dinainte? Cum a fost să prezentați spectacolul fără spectatori prezenți fizic în același spațiu cu voi?

Oana Hodade: La Exeunt am pornit chiar de la aceste întrebări: cum diseminăm cunoaștere între noi, ca artiști și creatori, de la distanță? Cum putem să lucrăm împreună și separat? Cum ne contaminăm reciproc la nivel de idei, sensibilități, universuri artistice, întâlnindu-ne online? Ce e relevant ca produs artistic în contextul unei pandemii și a unei planete în izolare? Cum ne raportăm la spectatori? Cum ne proiectăm în viitor?

Ideea de viitor, pe care am abordat-o de la primele teme și improvizații, era atât de fragilă în acea perioadă, încât orice proiecție, fie ea și pe tărâmul fabulației, în care orice este posibil, se construia cu greu și mai degrabă la nivel speculativ. Cred că de-asta am migrat încet spre a vorbi despre ce e în interior, în noi, la acel moment. Am dat de multă nesiguranță, anxietate și singurătate, dar și de tandrețe și grijă acută pentru ceilalți. Ne-am întâlnit aproape zilnic online, timp de o lună și jumătate. Bobi și Lavinia ne-au lansat câteva teme de lucru. Prima dintre ele suna așa: suntem peste 10 ani, tot în izolare, imaginați-vă o situație. Am răspuns fiecare cu câte un video și în formula asta de temă-răspuns am continuat până pe la jumătatea procesului de lucru, când s-a limpezit conceptul și câte ceva din structura și estetica spectacolului. În întâlniri ne uitam la videouri și le analizam împreună. Temele rămâneau pentru acasă și, în felul ăsta, am lucrat mult timp și singuri, în afara întâlnirilor de grup. Spre deosebire de timpul obișnuit de repetiții, când stăm împreună în sală câte 6-8 ore pe zi, proporția a fost diferită aici: 3-4 ore în grup online și în rest, cât a putut fiecare, singur. De cele mai multe ori după ce închideam Zoom-ul îmi sunam unul dintre colegi, ca să continui dialogul început online sau să discut despre o idee apărută care putea funcționa ca propunere. Sau doar ca să vedem cum ne simțim în ziua respectivă. Au fost și zile în care n-aveam destulă motivație ca să pornim motoarele creative, în paralel erau cazurile în continuă creștere, știrile, telefoanele acasă, declarațiile pe proprie răspundere, măștile, sirenele de ambulanță, o realitate nouă la care trebuia să ne branșăm și să ne adaptăm încontinuu. Ca notă personală, încă diger și procesez cele două luni, perioada de lucru și primele reprezentații, care au avut ceva din spectrul magicului, încărcate de emoții aparte și exacerbate.

La începutul spectacolului Exeunt scrie că e un spectacol hibrid prin care vreți să testați ce se poate transmite din esența teatrului în mediu online. După câteva prezentări online și o prezentare în timpul festivalului TIFF – tot prin live streaming, cu videoul proiectat pe un ecran mare și spectatori aflați împreună – ce răspunsuri aveți la acest punct de plecare?

Oana Hodade: Am pornit de la bun început cu ideea că spectacolul pe care îl facem se va întâmpla într-un spațiu virtual, că n-o să fim în același loc cu spectatorii și că, probabil, interacțiunea va fi redusă la minim. În reprezentații, acțiunile noastre sunt performate și montate în timp real, iar vocile și muzica sunt preînregistrate. Jucăm de acasă, dar avem un întreg angrenaj tehnic de lumini, proiectoare, camere video, laptopuri în jur, care-l transformă încăperea într-un spațiu artificial – suntem și nu suntem la noi acasă, deci. Iar obiectivul camerei ia rolul simbolic de ochi al spectatorului care ne privește din fața ecranului – e ceva ce-mi reamintesc constant când jucăm. Paradoxal, absența spectatorului m-a făcut mai conștientă de faptul că sunt privită decât sunt în sală. Dar spectacolul nu e doar ce se întâmplă pe scenă, ci e și ce se întâmplă în tot spațiul dintre spectatori și scenă, și spațiul dintre spectatori. Ce facem noi e asemănător, poate, ca receptare, cu o experiență one-to-one, intimă și dedicată unui singur om. Criticul Oana Stoica puncta într-un articol că explorarea noastră ține mai degrabă de transferarea în online a performativității, și nu a teatrului, și tind să-i dau dreptate.

Experiența de la TIFF a fost deosebită, totuși. Aveam în gând să modificăm traseele de final (de obicei pornim de acasă și ne întâlnim în curte la Reactor) și să avem ca punct de întâlnire curtea Muzeului de Artă, în fața spectatorilor care ne urmăreau pe ecran, dar nu s-a mai concretizat din lipsă de timp. Era o idee pe care o mai tatonasem și în repetiții, ca atunci când va fi posibil ca publicul să reintre în sala de spectacol, să avem această întâlnire live la final, în fața spectatorilor. Nu s-a întâmplat la TIFF, dar ne-am întâlnit totuși cu publicul pentru o sesiune de întrebări și a fost emoționant să ne privim, după câteva reprezentații date pentru ochi necunoscuți.

Întrebarea rămâne totuși – ce se poate transfera din teatru în online. E un teren foarte fertil de explorat în continuare pentru tot ce înseamnă teatru și performativitate.

Ați organizat și un atelier de practici microperformative dedicată practicienilor în artele performative. Fiind organizat pentru artiști, publicul a avut foarte puține informații despre acest atelier interesant. Puteți să ne povestiți mai mult despre asta, ce ați făcut în cadrul atelierului?

Olivia Grecea: Atelierul de practici microperformative a introdus noțiunea de microperformativitate printr-o selecție de lucrări artistice prezentate de Lucie Strecker și Jens Hauser, cei doi traineri. Pe scurt, microperformativitatea se referă la folosirea tehnologiei sau la arta biotehnologică, fiind orientată (ca macrodirecții) spre interiorul corpului uman, ecologie sau dihotomia uman/non-uman.

Structura atelierului a combinat o prezentare (de tip lecture) a lui Jens despre microperformativitate și o sesiune dedicată numărului Performance Journal coordonat de Jens și Lucie cu sesiuni de feedback individual, în care Lucie acompania ideile de proiecte ale participanților, dezvoltate pe parcursul celor câtorva zile de atelier. 

Zona de intersecție dintre știință/cercetare și creație artistică în care activează Lucie și Jens e vizibilă în felul în care se raportează la conceptul unui proiect, dând referințe teoretice și artistice, dar stimulând și cercetarea aplicată pe materialitatea unui mediu – un exemplu sunt secrețiile corpului uman, o recurență în câteva dintre ideile de proiect. 

Atelierul ne-a permis să întrezărim fugitiv o abordare a actului artistic diferită de compartimentarea rolurilor specifică mediului artistic (teatral mai ales) din România, una în care artistul și cercetătorul lucrează împreună. În contextul actual al finanțării pentru artă și cercetare științifică din România, a gândi și a lucra în felul în care am fost invitați să o facem la atelier e un vis dureros.