„A fost o luptă continuă cu mine” – interviu cu artiști de teatru independent despre efectele pandemiei

„A fost o luptă continuă cu mine” – interviu cu artiști de teatru independent despre efectele pandemiei

Textul în limba maghiară / Magyar nyelvű szöveg

Din luna martie, am putut participa la spectacole de teatru aproape doar online. Oare cum a schimbat acest lucru pregătirile pentru spectacole și ce înseamnă pandemia pentru cei care lucrează în teatru? Kincső Juhász-Boylan a discutat cu artiști și artiste de teatru independent despre impactul pandemiei COVID-19 asupra muncii lor, precum și despre consecințele închiderilor și ale reorganizărilor aferente. Andrei Șerban este actor, dramaturg, trainer și regizor de teatru de etnie romă. În cei 13 ani de activitate teatrală a realizat proiecte cu tematici antirasiste, feministe și decoloniale. Este unul dintre fondatorii Macaz – Bar Teatru Coop. Adina Lazăr este regizoare, Vărsător, bucătăreasă, zălăuancă, iubitoare de câini – nu neapărat în această ordine. Alice Monica Marinescu este actriţă şi dramaturg, co-iniţiatoare a proiectului de artă comunitară Vârsta4. Activează în teatru independent de peste zece ani, a co-organizat multiple Stagiuni de Teatru Politic. Ioana Chițu este actriță. Deși a colaborat cu câteva teatre de stat, din 2015 activează în teatre independente (Macaz, Reactor de Creație și Experiment, Centrul Replika), lucrând în proiecte cu tematică socio-politică. Pál Emőke este actriță independentă situată în Cluj-Napoca, membră permanentă a trupei de teatru Váróterem Projekt, dar în prezent colaborează și cu echipa  Reactor de creație și experiment.

Ați putea rezuma pe scurt cele mai importante schimbări aduse de pandemie în funcționarea companiilor de teatru independent privind finanțarea, organizarea spectacolelor și partea de producție tehnică?

Andrei Șerban: Finanțarea a rămas aceeași ca și în anii trecuți, fondurile oferite de Administrația Fondurilor Naționale Culturale (AFCN), singura instituție din România care finanțează proiecte culturale pe baza unor competiții organizate bianual și care întrețin supraviețuirea la limită a sectorului.  Însă ce a fost diferit, a fost numărul mare de aplicații, mult mai mare decât în anii precedenți.

Anul ăsta am reluat un spectacol mai vechi pe care l-am înregistrat video și am filmat alte trei spectacole care s-au difuzat în cadrul Stagiunii Digitale de Teatru Politic. Repetițiile s-au desfășurat cu toată lumea purtând mască și doar în ziua filmărilor, cei/cele care eram pe scenă ne-am dat masca jos. Am început să lucrămla un nou spectacol, în regia Irinei Gîdiuță, cu dramaturgia semnată de Bogdan Georgescu. Totul s-a desfășurat exclusiv online, pe Zoom: documentare, interviuri, repetiții și filmarea spectacolului lectură. Tehnic, a apărut necesitatea și oportunitatea colaborării cu artiști absolvenți ai secțiilor de multimedia (sunet, montaj) și regie film, care au contribuit la filmarea spectacolelor. 

Adina Lazăr: Anul acesta am lucrat la un singur spectacol, finanțat de AFCN (la fel ca majoritatea producțiilor la care am lucrat în ultimii ani). Totuși, am observat că partenerii, companiile sau instituțiile publice, de la care am primit co-finanțări în ultimii ani, ne-au oferit mai puțin sprijin anul acesta. Am avut șansa de a avea la dispoziție o grădină unde am putut să facem lecturi și o parte din repetiții, evitând astfel Zoom-ul. La premieră au putut să participe un număr redus de spectatori, 30% din capacitatea sălii. Turneul spectacolului, în schimb, l-am făcut online. 

Alice Monica Marinescu: Nu am mai avut un spectacol „pe viu” din ianuarie. Pentru mine asta a fost schimbarea fundamentală. Se va împlini un an fără contact cu publicul. Sistemul de finanțare nu s-a schimbat, din ce știu, cum a zis și Andrei, AFCN-ul a supraviețuit, dar dispărând toate potențialele „gig-uri” – festivaluri, ateliere, evenimente culturale offline, cred că AFCN-ul a fost asaltat. A existat un ajutor din partea statului – o indemnizație pentru artiștii independenți. Eu m-am calificat pentru câteva luni, dar se pare că suma primită avea taxele incluse, deci ne așteptăm să ni se ceară cândva să returnăm jumătate din bani. Am produs un spectacol câștigat anul trecut la AFCN. Am așteptat luni de zile ca să pot începe repetițiile și pentru că premiera urma să fie filmată, am avut mult mai mult de muncă și mult mai mult stres. Pe finalul procesului nu mă puteam concentra pe spectacol, ci trebuia să gândesc în paralel și la filmare, să-mi scurtez timpul de repetiție, pentru repetiții tehnice cu camere. Spectacolul era încă foarte crud și a fost un efort uriaș. Plus post-producția… Am stat mult pe tușă anul ăsta, dar și când am muncit, am muncit de-am rupt.

Ioana Chițu: Primul șoc a fost cel cu anularea tuturor spectacolelor, fără posibilitate de reprogramare. La sfârșitul lunii aprilie am experimentat cu niște colege și colegi un proiect de teatru online, cu repetiții și reprezentații pe Zoom, apoi a urmat o pauză destul de lungă în care am aplicat la încă două finanțări, pe care nu le-am obținut. Din iunie trebuia să începem să lucrăm la un spectacol de teatru-documentar în Telciu, dar s-a amânat până spre finalul lunii iulie. Echipa de producție a relocat totul la Cluj, nu am mai stat la Telciu, deci implicit a trebuit să fie regândită bugetarea. Acesta este și singurul spectacol (de fapt nu e tocmai un spectacol, ci un video performativ-documentar) de anul acesta la care am lucrat în afara online-ului, pe care nu l-am putut prezenta însă unui public live. A existat însă un turneu online. La fel s-a întâmplat și cu un alt spectacol cu care obținusem finanțare pentru turneu în țară. Am făcut film care a fost găzduit de diferite platforme (atât teatre de stat, cât și spații independente).

Pál Emőke: Din punct de vedere financiar, pandemia nu a cauzat un regres semnificativ în viața mea. Am aplicat pentru indemnizația asigurată de stat artiștilor independenți. M-am bazat pe această sumă pe durata verii, iar toamna am participat la două proiecte pentru care am primit salarul alocat. În această perioadă nu mi s-au anulat proiectele planificate, am găsit soluții pentru a ne continua munca. La începutul pandemiei am avut o situație în care am transformat un spectacol destinat liceenilor și creat pentru sala de clasă într-un spectacol online/prin Zoom cu echipa Váróterem Projekt; într-un alt caz, prima parte a procesului de creație s-a desfășurat pe viu, iar a doua parte am mutat-o pe Zoom cu cei de la Reactor; dar am ținut probe și pe viu în sala noastră de repetiții, sperând că odată cu sfârșitul stării de alertă vom putea prezenta spectacolul în fața publicului, tot cu Váróterem Projekt. Cea mai semnificativă schimbare constă în faptul că nu putem juca pe viu în fața publicului. Ceea ce mă întristează foarte tare. Câteodată simt că turăm motoarele degeaba.

Celule de bază. Foto: Bogdan Botaș

Ce întrebări și provocări noi ridică schimbarea platformei tranziția de pe scenă la spațiul online?

Andrei Șerban: Tranziția la spațiul online am privit-o de la început ca pe una de compromis și am tot sperat că vom putea juca cu public în sală sau afară. Aveam o perspectivă destul de sceptică și  legată de modul cum o să fie receptate spectacolele, dar mai ales dacă publicul va fi interesat de acest gende produs. Spre surprinderea mea, materialele video, au avut mai multx spectatori/spectatoare față de media de persoane care ar fi participat dacă am fi jucat în sălile de teatru independent. Asta se explică și din cauza numărului foarte mic de locuri din sălile de teatre independente, dar mai ales din cauza penuriei de spații culturale independente.

Adina Lazăr: Calitatea filmării, aceasta a fost pentru mine provocarea. Îmi e foarte greu să privesc teatru filmat (de fapt mi se pare de neprivit). În toată această perioadă m-am uitat doar la spectacolele din Stagiunea de Teatru Politic și la spectacolul lui Raul Coldea, Celule de Bază, din, să spunem, rațiuni subiective. 

Alice Monica Marinescu: Provocarea principală mi se pare aceea de gândi un produs de sine stătător, care să funcționeze pentru mediul online. Și a doua provocare mi se pare ceea ce cheamă „screen fatigue”. Munca în fața ecranului, pentru artiștii de teatru, care activează în principal offline, lucrează cu oameni, cu spații și obiecte reale, nu virtuale, cred că e foarte dificil. Pentru mine e dificil și alienant. Am ținut să am o filmare cât mai bună pentru Matern, care să fie interesant de urmărit, să fie cumva un produs în sine. În filmare se văd lucruri care nu se vor vedea niciodată live la spectacol și invers. Dar a fost un efort să mă uit. E un efort să mă uit la orice. Nu prea mai suport ecranul și nu-i înțeleg sensul. Înțeleg rațional că ai acces la un public „infinit” sau că un public „infinit” are acces la tine, dar emoțional nu înțeleg și mi se pare uneori totul complet lipsit de sens. 

Ioana Chițu: Inițial am pornit cu entuziasm pentru că simțeam nevoia să fac CEVA, chiar și online. Ce cred că am greșit e că am căutat să înlocuiesc experiențele. Și mie mi-e greu să privesc teatru filmat sau ceva ce nu este cinematografie, așa că am insistat ca în aceste proiecte filmate să existe un decupaj și să fuzionăm teatrul, performance-ul cu cinematografia.

Pál Emőke: Eu (încă) nu am reușit să mă obișnuiesc cu ideea de a urmări spectacole înregistrate difuzate online. Mă uit, mai rar, doar la spectacole pe care nu voi avea șansa să le văd pe viu, adică înregistrări arhivate sau spectacole din străinătate. Cele pe care le voi putea vedea după pandemie nu le vizionez online. Înregistrărilor difuzate le lipsește farmecul teatrului, respirația publicului, tăcerile, fâțâielile, râsetele, întâlnirile. Totodată, un spectacol înregistrat nu poate asigura experiența pe care o oferă un film. Mi se par mult mai interesante acele experimente, video performance-urile realizate în situația constrânsă cauzată de pandemie care nu încearcă să creeze aparența teatrului, ci se orientează spre direcții noi. În acest caz ar fi nevoie însă de o pregătire tehnică de care oamenii de teatru nu dispun neapărat sau nici nu sunt interesați de însușirea acesteia. Mă doare sufletul și atunci când se difuzează înregistrări ale unor spectacole în care joc și eu. Mă tem că cei care au văzut deja spectacolul nostru în mediul online lipsit de magia specifică teatrului, nu se vor mai întoarce după pandemie să vadă același spectacol pe viu… deși ar oferi o experiență total diferită.

S-a schimbat finanțarea mediului independent? Ce factori economici și/sau politici au jucat un rol în acest proces? 

Andrei Șerban: Ministerul Finanțelor a redus anul acesta cu 30% fondurile de care dispunea AFCN-ul. Practic, s-a tăiat o treime din bugetul alocat proiectelor culturale, care-i sunt destinate prin lege, astfel în sesiunea din toamnă nu aveau bani pentru evaluatori. Destul de târziu, pe 11 septembrie, AFCN-ul a ieșit cu un comunicat în care anunța că a fost suplimentată cu suma solicitată, făcând astfel posibilă evaluarea proiectelor. A fost o perioadă destul de tensionată pentru sectorul cultural independent care era amenințat că va rămâne fără singura sursă de finanțare.

A mai fost și ordonanța de urgență, care se adresa celor care au lucrat ca persoană fizică autorizată sau au avut contracte de drepturi de autor și s-au găsit în imposibilitatea să își continue activitatea pe perioada pandemiei, și care  au  primit, pe baza unei declarații pe propria răspundere, 75% din salariul mediu pe economie. Eu nu am putut aplica pentru că sunt angajat cu contract de muncă pe două ore, deci nu obțin venituri exclusiv din drepturi de autor. Asta a fost o altă aberație birocratică pentru că nu e ca și cum aș fi putut să mă întrețin din cei 500 de lei salariu. Situația mea nu reprezintă un caz izolat.  

Adina Lazăr: Așa cum am menționat mai sus, am reușit să accesăm mai puține fonduri pentru a ne co-finanța producția. Anul trecut, pentru Fabrici și Uzine am obținut o sumă de bani destul de mare de la o companie locală din Zalău,  companie care anul acesta și-a alocat resursele aferente sprijinirii sectorului cultural, pentru combaterea efectelor cauzate de pandemie. 

Andrei Șerban: Recent, Ministerul Culturii, cu sprijinul Guvernului României, a realizat un proiect de schemă de ajutor de stat, pentru a veni în sprijinul sectorului cultural, dar și aici se ghidează după principii neoliberale de performanță și schema îi favorizează pe organizatorii de evenimente, în special pe organizatorii de festivaluri, și dezavantajează operatorii culturali, cum suntem și noi, care desfășurăm activități și spectacole fără a taxa participarea, pentru că ne dorim ca toată lumea să aibă acces la aceste evenimente.

Alice Monica Marinescu: Cred că s-a zis tot ce era de zis. Eu am avut noroc cu munca datorită unui proiect câștigat în sesiunea de toamnă anul trecut, care s-a concretizat în spectacolul Matern; cu un multianual de acum doi ani, care acum s-a produs ca o lectură – *te zero, (pe care l-a menționat și Andrei), dar care va deveni în viitor un spectacol, sperăm, și cu un turneu câștigat în primăvară, care s-a mutat online. Și așa cu aceste proiecte și cu indemnizația am trecut anul. Dar gândul la viitor… prefer să nu mă gândesc.

Ioana Chițu: Se pare că tot noi, independenții, suntem cei mai dați la o parte pentru că nu „producem suficient”, „nu aducem profit”. La majoritatea spectacolelor noastre intrarea, respectiv vizionarea este gratuită, așa cum ar trebui să fie peste tot în cultură și artă.

Matern

Cum s-au schimbat sursele de venit ale companiilor independente la nivel instituțional și personal? Există diferențe în distribuția fondurilor pentru anumite cereri? 

Andrei Șerban Există riscul să dispară  multe companii independente care nu au câștigat anul acesta la „loteria AFCN”, pentru că nu au putut găsi alternative de supraviețuire din cauza măsurilor de restricție, spațiile au fost închise și nu s-au putut organiza evenimente și încasa bani din bilete.

Alice Monica Marinescu: Nu mai fac parte din echipa de administrare a niciunui fel de spațiu cultural, independent, comunitar, de teatru etc. și pot doar să răsuflu ușurată. Spațiile independente nu au primit niciun fel de ajutor pentru chirie, întreținere, nimic. Când n-au existat proiecte, oamenii implicați au trebuit să dea bani din buzunar. Cam așa cu spațiile, trebuie să fii pregătit să dai bani din buzunar. Și dacă n-ai, găsește. Fă din căcat bici. Cred că a fost un an crunt și este încă pentru spațiile care cumva au supraviețuit până acum. Și cele care n-au dispărut sunt amenințate cu dispariția în viitorul apropiat. Pentru spațiile independente a fost teribil de greu și înainte de pandemie, acum nici nu vreau să-mi imaginez. 

Ioana Chițu: Din câte am observat, există o zbatere și mai mare ca în anii trecuți. Pe mine mă întristează și mă îngrijorează la maxim. Am avut noroc, am fost eligibilă și am luat două luni și jumătate indemnizație. Apoi am avut privilegiul să lucrez o parte din vară și toamna. Ce urmează nu se știe, patinez pe o gheață foarte subțire.

Pál Emőke: Teatrul independent este expus unei incertitudini financiare permanente. Cred că ar fi necesare măsuri care ar oferi un fel de stabilitate financiară pentru întreținerea spațiilor de teatru independente și pentru artiștii care lucrează în ele. Cheltuielile noastre mai mari includ plata chiriei pentru sală, facturile, plata încălzirii în timpul iernii și nu în ultimul rând, și artiștii trăiesc într-o incertitudine financiară completă. Odată am calculat că un trai modest ar putea fi asigurat exclusiv din munca în sfera teatrului independent doar în cazul în care omul ar lucra în continuu, fără pauză, sărind de la proiect la proiect (nici nu există întotdeauna posibilitatea pentru așa ceva). Cealaltă opțiune ar fi să lucreze în paralel și pe alt proiect. Modalitatea din urmă am încercat-o. E greu să lucrezi eficient într-o asemenea situație… Aceste perioade sunt un du-te-vino continuu și pline de stres. Soluțiile rămase sunt implicarea în alte activități complementare, proiecte de film, burse, continuarea studiilor etc. Văd un singur avantaj al acestei forme de viață imprevizibile: nu ai ocazia să devii leneș sau prea comod, cauți mereu oportunități noi, încerci să te dezvolți în continuare.

Dacă ați putea, cum ați schimba structura de finanțare a companiilor independente?

Andrei Șerban: În primul rând cred că ar trebui dezvoltată o strategie națională prin care să se  identifice cine activează în sectorul indepent, acesta cum e organizat, cui i se adresează și ce nevoi are acest sector, ca mai apoi să se poată găsi și propune soluții. Clar una dintre ele ar fi să existe mai multe linii de finanțare. În momentul de față, guvernele și autoritățile locale habar n-au care e numărul artistelor și artiștilor independenți, numărul companiilor independente și munca pe care au făcut în toți anii aceștia. Teatrele independente ar trebui să primească subvenții directe de la Ministerul Culturii sau de la autoritățile locale, cel puțin pentru plata chiriei și a utilităților, pentru a fi capabile să continue munca socio-politică-educațională pe care o fac deja de mulți ani. Cu siguranță, o altă măsură importantă ar fi ajutoarele de stat pentru artiști în perioadele în care nu găsesc de lucru. 

Adina Lazăr: Sunt de acord cu ce a scris Andrei, legat de subvențiile necesare pentru plata chiriei. Consider că autoritățile ar putea să acopere cel puțin această nevoie. Îmi dau seama că e imposibil să asiguri un spațiu pentru fiecare companie de teatru independent, dar cred că s-ar putea face, la nivel de localitate, spații comunitare care să poată fi accesate pentru repetiții și spectacole, în mod gratuit. 

Alice Monica Marinescu: Subscriu la ce au zis colegii. Și pe lângă ce s-a scris deja, cred că ar fi foarte util pentru artiștii care lucrează în mediul independent să existe și un sistem de asigurări de sănătate și sociale speciale, care să țină cont de condiția acestora și de veniturile aferente. E o condiție precară sau preponderent precară, să trăiești de pe un proiect pe altul, să nu ai nicio siguranță sau stabilitate și să faci tone de munci neremunerate, pentru că scrii aplicații peste aplicații, uneori câștigi, alteori rămâi pe tușă. Știu că există în Berlin un astfel de model – o casă de asigurări specială pentru artiștii independenți, care ține cont de nevoile acestei categorii de lucrători cu venituri inconstante în primul rând, care are un sistem diferit de taxare și a cărei scop este de a oferi o formă de protecție socială de bază. 

Cât de flexibile au fost subvențiile instituționale sau de stat anul aceasta? Vedeți o schimbare cauzată de această perioadă în structura practicilor de aplicare/implementare?

Andrei Șerban: Una dintre schimbările principale cauzate de această perioadă a fost includerea în prioritățiile AFCN-ului care susținea: „sprijinirea adaptării demersurilor artistice la platforme diverse de prezentare și difuzare, inclusiv în mediul digital și promovarea și difuzarea proiectelor teatrale.”

Alice Monica Marinescu: Nu mă simt avizată să răspund la întrebarea asta. Dar din ce știu, AFCN-ul a fost foarte flexibil cu adaptarea, transformarea, convertirea proiectelor și a activităților din proiecte, datorită contextului pandemic. Mi s-a părut de asemenea că procedura de obținere a indemnizației pentru artiștii independenți afectați de COVID a fost destul de simplă și ne-birocratică și mai ales pe parcurs a devenit mai flexibilă, dar din păcate tot a exclus foarte mulți artiști prin condițiile impuse. 

Cum s-a schimbat compoziția și atitudinea publicului, ce noi atitudini și practici de recepție ați putea evidenția? S-a schimbat relația voastră cu publicul? Aveți informații legat de cine este publicul acum (vârstă, clasă socială, gen etc.)?

Andrei Șerban: În ultimii 30 de ani, majoritatea caselor de cultură au fost abandonate sau dărâmate, astfel distrugându-se infrastructura din orașele mici și rural, construită în perioada socialistă. Centralizarea culturii în orașele mari, repertoriile clasice ale teatrelor și prețul mare al biletelor, au limitat accesul populației la producții artistice. Teatrul a devenit accesibil doar celor privilegiați social și economic. Una dintre mizele noastre recurente este să ajungem cu spectacolele în comunitățile care au fost scoase de pe harta culturală. În București, spectacolele noastre se adresează unui public care urmărește Stagiunea de Teatru Politic sau e fidel spațiilor în care eram invitați să jucăm, deci sunt în mare măsură consumatori și consumatoare frecvente de produse culturale. Odată cu trecerea în online sper să fi reușit să ajungem și la categorii care se află în zonele defavorizate social și cultural. Am primit mai multe mesaje de la familie, tovarășx din copilărie, fostx colegx de clasă, în urma difuzării spectacolelor online.

Adina Lazăr: Atitudiniile au fost cele impuse de noile restricții și norme de distanțare socială, resimțite în toate domeniile de activitate. Ca să numesc ceva concret, la sfârșitul spectacolului nu am mai făcut discuții cu publicul. Legat de public… cred că publicul variază în funcție de genul spectacolului. Eu mă învârt cam în aceeași zonă “stilistică”, dacă pot să o numesc așa, deci aș putea spune că mari schimbări nu au intervenit. 

Ioana Chițu: Am observat un număr mai mare de persoane tinere, adolescenți și adolescente care sunt interesate de aceste forme diferite, ceea ce mă încântă. Din păcate, anumite platforme digitale nu sunt accesibile persoanelor care nu au abilități tehnice dezvoltate. După fiecare reprezentație am avut discuții care mereu au fost revelatoare, am primit feedback valoros și ne-au confirmat că ceea ce facem, chiar dacă nu este ideal, nu este nicidecum în van. 

Alice Monica Marinescu: Nici eu nu am mai ținut discuții după spectacole și mi-a fost greu să participi la astfel de evenimente online, mi s-a părut forțat cumva. M-am temut că dacă organizez discuții după Matern, nu va participa lumea și o să fiu semi-singură în hăul online. Acum mă gândesc că poate mi-ar fi prins bine, totuși. Relația cu publicul s-a mutat în online. Am primit multe mesaje sau comentarii atât de la persoane cunoscute cât și necunoscute, pe Facebook, pe Youtube, pe Whatsapp. Am aflat că unele persoane s-au organizat în grup ca să vizioneze împreună unele spectacole de-ale noastre. Am aflat că există un public care ne urmărește de la distanță, care nu avea acces ușor la spectacolele noastre nefiind în Bucureșit și care s-a bucurat mult că am pus spectacolele online. 

Am putut afla din statisticile de pe Youtube tot felul de informații despre public, cum ar fi că majoritatea covârșitoare care a urmărit Matern e reprezentată de publicul feminin, dar proporțiile sunt diferite în funcție de spectacol. La Sub Pământ, se pare că am avut paritate de gen – Youtube a zis 50%-50%, dar în general cam la toate spectacolele online publicul feminin pare să domine. Și grupele de vârstă diferă în funcție de spectacol. La Matern grupul principal de vârstă a fost 25-34 de ani, în timp ce la 90 a fost 35-44 de ani, că avem și câțiva urmăritori din alte țări precum Republica Moldova,Germania sau  Spania. Despre clasa socială statisticile de pe Youtube nu oferă informații.

În contextul pandemiei, problema bunăstării mintale s-a făcut evident.. Care este experiența voastră? Ați găsit sau ați dezvoltat practici sau proceduri de gestionare, la nivel personal sau instituțional? Cât de important este considerat  subiectul de  către colegii voștri?

Andrei Șerban: Pfuu… Am fost destul de afectat de ce s-a întâmplat în ultima perioadă. Scenariul de care îmi era frică că ar putea să se întâmple de la începutul pandemiei, s-a materializat pentru mine odată cu cel de-al doilea val al epidemiei, cel din toamnă. Au fost mai multe decese și infectări ale unor persoane de care sunt foarte apropiat și care m-au afectat destul de tare. Pattern-ul pe care l-am dezvoltat, și bănuiesc că vine din mecanismele patriarhale internalizate, mă face să accept și să-mi arăt cu greu momentele de vulnerabilitate. În toată perioada asta, au fost tovarășx și familia cu care am comunicat și de la care am primit afecțiune, și astfel am simțit că nu trec singur prin momentele grele. Există inițiative în Colectiva Macaz de a organiza un grup de suport emoțional și ajutor reciproc care presupune un fond de solidaritate pentru teste și alte cheltuieli și informații utile în cazul unei infectării.

Adina Lazăr: Îmi pară rău să aud, Andrei, că ai pierdut oameni apropiați. Eu am avut norocul să nu trec prin asta. În ultimele zile, însă, simt că a început să se strângă cercul în jurul meu, tot mai mulți prieteni și colaboratori se îmbolnăvesc. După lockdown, am lucrat ca bucătar într-un restaurant și asta m-a ajutat să nu clachez psihic din cauza panicii și a anxietății. Apoi am început lucrul la spectacolul Verde Tăiat, așa că nu am avut prea mult timp de introspecție. După premieră mi-a fost mai greu, au venit peste mine, din urmă, toate sentimentele de frică pe care le-am ignorat în lunile precedente. Mecanismul meu de coping, cred, e prin muncă. Acum lucrez la un alt proiect, așa că, din nou, mi-am pus panica pe mute. 

Ioana Chițu: Am trecut prin foarte multe stări din martie și până acum. Anxietate generalizată, atacuri de panică, sentiment continuu de inutilitate. Ce m-a speriat însă a fost deteriorarea capacității de concentrare, scăderea memoriei de scurtă durată și problemele de atenție. Lucrurile astea le-am observat când am reluat lucrul, în iulie. Nu am reușit să identific dacă acestea sunt efecte ale anxietății sau ale discontinuității exercițiului, sau poate a ambelor combinate. Mă ajută să discut cu alte persoane despre asta, din păcate nu-mi permit încă ajutor specializat. Cum spunea și Monica mai sus, ar fi bine să existe un sistem de ajutor de sănătate care să vină în întâmpinarea persoanelor cu venituri mici și foarte mici. 

Alice Monica Marinescu: Eu eram conștientă de problema bunăstării mentale și înainte de pandemie, și făceam eforturi în sensul ăsta, pentru a gestiona mai bine nesiguranța vieții și tot stresul permanent al lipsei de stabilitate și predictibilitate. Pandemia a aruncat totul în aer. A fost o luptă continuă cu mine. Am trecut prin faze repetitive de compulsivitate (ros unghii, fumat, mâncat etc.). Având și un copil mic în grijă, am resimțit o presiune și mai mare să-l protejez și pe el și de multe ori am eșuat lamentabil. Am făcut eforturi uriașe să nu colapsez complet, să nu rămân cu zilele în pijama, și uneori pur și simplu să mă ridic din pat s-a simțit ca un efort supranatural. Perioadele de lucru au fost mai bune, dar după au urmat iar decompensări, pentru că satisfacția muncii pentru mine a fost mult mai mică, nemaiavând niciun contact cu publicul. Am vorbit foarte mult cu prietenele despre lucrurile astea și ne-am susținut reciproc cât s-a putut. Pe lângă mersul la terapie am participat o vreme la un grup de suport online gratuit, condus de un psiholog. Cred că mai multe inițiative de tipul ăsta sau linii telefonice pentru sprijin mental ar fi fost necesare. 

Altfel m-am concentrat pe mici bucurii – crescut plante, plimbări (când și cât s-a putut), gătit, tarot, podcasturi, am păstrat mereu legătura cu prietenii online, telefonic sau offline cu cine s-a putut, iar când nu m-am simțit în stare să fac nimic, am acceptat că asta e și că o să treacă. Mă îngrijorează urmele pe care o să le lase asupra sănătății noastre mentale și a copiilor noștri această perioadă, cred că a fost un an traumatizant un segment uriaș din populație și e prea puțin loc să vorbim despre asta, când criza actuală a adâncit faliile existente deja în societate, astfel încât și mai multă lume a ajuns să se lupte din nou doar pentru supraviețuire. 

Pál Emőke: Din cauza măsurilor luate pe timpul pandemiei, mediul în care ne aflăm este lipsit de stimuli. Oamenii merg la teatru mai ales toamna și iarna, în această perioadă recuperez de obicei și eu vizionarea spectacolelor cu care „am rămas în urmă”. Îmi lipsesc aceste evenimente, concertele, viața culturală efervescentă. Mi-e dor chiar și de petreceri, la care ieșeam foarte rar, iar acum că nu se poate, m-aș duce și acolo. Am un proiect la Budapesta, din fericire am putut/pot să mă duc acolo. M-ar fi frustrat foarte tare dacă și această cale ar fi fost împiedicată de măsurile luate de autorități. În fond, mă pot considera norocoasă că am asemenea „probleme de lux”. Au trecut frica și panica de îmbolnăvire simțite la începutul pandemiei. În cercul meu nimeni nu a fost grav afectat de boală. Am avut posibilitatea să lucrez pe toată durata acestei perioade, astfel reușind să-mi distrag atenția de la situațiile absurde în care ne aflăm. Iar în final, încerc să mă gândesc la viitor doar în măsura în care este absolut necesar pentru a-mi planifica activitățile… fiindcă nu pot să fiu prea optimistă nici în ceea ce privește anul 2021. În esență, astfel de energii lucrează în mine la suprafață. Însă atunci când încerc să reflectez la activitățile pe care le desfășor, mă înfrunt adesea cu un sentiment de inutilitate. Pandemia a intensificat acest sentiment.

Cum s-au schimbat, dacă s-au schimbat, relațiile profesionale în cadru inter- și intrainstituțional, și între angajații diferitelor instituții?

Adina Lazăr: Mi se pare că stăm mai mult online. Simt presiunea de a fi tot timpul online și accesibilă.

Ioana Chițu: Nu sunt angajată, dar din experiențele cu colegii și colegele de la Celule de bază și Negreșită de anul acesta, pot spune că plutește anxietatea în aer. Din fericire, fac parte din colective sănătoase, necompetitive și  în care căutăm să ne înțelegem și sprijinim unele pe altele. 

Alice Monica Marinescu: Nu sunt angajată, dar în colectivitățile în care am lucrat cred că am simțit mai multă înțelegere. Am simțit că ne leagă cumva faptul că acum pentru toți e dificil, chiar dacă în feluri diferite, că nimeni nu e chiar bine și că au fost luate mai în serios, au fost luate în considerare anxietățile tuturor. Cred că nevoile emoționale au primit mai multă atenție acum, decât în trecut.

Negreșită

Ce asemănări vedeți între situația voastră în mediul independent de artă performativă și între funcționarea altor medii artistice, și în scena artistică independentă în general?

Andrei Șerban: Cred că asemănarea principală și care ar putea să ne unească într-o luptă viitoare pentru câștigarea unor drepturi, constă în faptul că nu ne este recunoscută munca de către instituțiile statului și suntem priviți ca niște șomeri și șomere. Și mai cinic e că ne tratează ca și cum noi am ales să fim independente și dependente de AFCN. 

Ioana Chițu:  Așa cum a spus Andrei, și eu cred că ar trebui să ne unim cei și cele din mai multe ramuri independente, să fim vizibile și să începem să existăm, să avem și noi acces la mai multe „servicii”. Condiția artistului independent e fix ca într-un banc prost, stereotipizant. Auzi de o persoană că e pictoriță, violonistă sau actriță, vine clar  la pachet cu precaritatea, eventuala locuire într-o mansardă dezafectată în care plouă, o viață boemă. Pff, penibil.

Alice Monica Marinescu: Flexibilitatea aka precaritatea e ceea ce ne aseamănă. Trebuie să fim pregătiți să muncim oricând ni se oferă șansa! Putem șoma o lună întreagă, ca apoi să muncim două sau trei sau câte avem noroc, fără zile libere, muncind de multe ori peste 8 sau 10 ore pe zi, cu un program haotic, rupți în șapte mii de părți. Ne confruntăm cu lipsa oricărui ritm, lucru care cauzează un stres foarte mare. Joburile noastre sunt în cel mai bun caz 2 în 1 sau 3 în 1, dar se ajunge și la 5 în 1. Că trebuie să fii propriul tău manager, contabil, PR etc. Ne aseamănă și lipsa siguranței, lipsa unei plase sociale, imprevizibilul sau invizibilul, căci de multe ori rămânem invizibili pentru organele care au putere de decizie.

Acest interviu face parte dintr-o serie de articole despre scena independentă de teatru român curatoriată de Nóra Ugron. Interviul anterior, în care ne-am discutat cu echipa Reactor de creație și experiment, puteți citi aici.