Bessenyei Gedő István: Nu există câștig fără investiție

Textul în limba maghiară / Magyar nyelvű szöveg
Miruna Runcan: Umbra lui Ceaușescu la Oradea

Toate acele noi planuri de conversie recent formulate de către finanțatorul instituțiilor culturale al județului Bihor nu se pot detașa de antecedente, deoarece valul drastic de redundanță, cu care instituțiile în cauză au trebuit să se confrunte în ultima perioadă, a redus munca de creație și a luat slujbele multor angajați (toate acestea într-o perioadă deosebit de dificilă din punct de vedere economic cauzată de epidemie). Planurile absurde de restructurare recent anunțate, continuă să sporească această neputință, iar în justificarea autorităților, singurul punct sincer pare a fi motivul economic.

Cred că ar fi inutil să detaliez motivul pentru care este periculos ca o instituție culturală să ajungă în mâinile unui întreținător care, în loc să dezvolte, optează pentru o lumină pilot și a cărui singură considerație este reducerea cheltuielilor. Relația elementară dintre investiție și nivelul profitului (chiar și din punct de vedere economic) este greu de sesizat pentru cei care ajung să propună astfel de soluții.

Este important ca întreținătorul să aibă în vedere și câștigul „cultural”, iar cu privire la chestiunile de calitate, dacă el nu este competent să ia decizii în acest sens, ar trebui să se bazeze pe sfaturile unui grup de experți adecvați.

În ce privește eliminarea contractelor de muncă încheiate pe perioadă nedeterminată, această propunere duce cu gândul la intenția evidentă de a continua valul de concedieri. O circumstanță agravantă prezintă faptul că întreținătorul dorește să ia înapoi drepturile obținute de angajații instituțiilor, sporind astfel și mai mult nesiguranța financiară a artiștilor. (Repet: într-un moment în care este extrem dificil găsirea unui nou loc de muncă). 

Nemaivorbind de faptul că nu există nimic mai lipsit de gust decât amenințarea existenței financiare a artiștilor (acest fenomen fiind întotdeauna o bază periculoasă din punct de vedere istoric) care este, de asemenea, un mecanism de auto-mutilare foarte riscant deoarece, pe termen lung, va sărăci cultura județului Bihor, căci va aduce cu sine migrarea artiștilor și va genera un grad ridicat de contraselecție.

Este evident că cei mai importanți artiști orădeni vor fi cei care vor primi oferte de muncă tentante în alte orașe sau în instituțiile culturale ale ministerului. Este o iresponsabilă naivitate să apeleze cineva la ideea că, în ciuda tuturor nesiguranțelor, patriotismul lor local disperat îi va ține acasă pe termen nelimitat. Membrii filarmonicii, cu contract pe perioadă determinată, care în timpul sezonului estival, devin reprezentanți ai muzicii stradale, mânuitorii de păpuși, umiliți, considerați clovni stradali, actorii nevoiți să devină comedieni de târg, artistul dansator retrogradat pe scena zilelor satului ca dansator amator care an de an trăiește incertitudinea zilei de mâine și care nu poate aplica nici pentru un credit la bancă pentru locuință (tipul de contract de muncă cântărește foarte mult în acordarea creditelor) va ajunge foarte repede la vârsta la care este dispus să accepte prima ofertă care să îi ofere un trai decent, chiar dacă acest lucru implică stabilirea în alt oraș. Cei talentați nu vor duce lipsă de astfel de oferte.

Dacă aș fi artist orădean și dacă finanțatorul locului meu de muncă m-ar pune în asemenea situație, aș căuta și eu soluția cea mai favorabilă pentru mine – cu toate că știu foarte bine ce înseamnă patriotismul local: eu m-am întors în orașul în care am copilărit ca să fac cultură, să recompensez ceva societății care m-a crescut. Foarte greu aș ajunge să fiu tentat să părăsesc locul meu de baștină până în momentul în care munca mea este apreciată aici. Dar dacă eforturile nu sunt apreciate acolo unde sunt depuse, mândria de artist nu permite să se forțeze nici pe sine și nici să își forțeze arta asupra celor care nu sunt interesați de ele. 

Vor fi alte instituții finanțate de autorități locale sau ministeriale care vor oferi contracte de muncă pe perioadă nedeterminată pentru cei mai buni artiști orădeni, oferte pe care își pot clădi existența, care le va da posibilitatea de a întemeia o familie, de a-și crește și școlariza copiii, de a aplica pentru un credit pentru locuință sau mașină. Nemaivorbind de faptul că se vor simți împliniți și din punct de vedere profesional într-un mediu care îi va susține și le va aprecia munca. Mulți vor lua această decizie cu durere în suflet pentru că și-ar dori să își pună întreaga viață pentru a servi cultura orădeană căci, pentru mulți dintre ei, contează enorm de mult societatea căreia s-au dedicat până acum. Dar acolo unde simt că sunt inutili, unde munca lor nu este apreciată, acolo într-adevăr nu mai există niciun motiv pentru a rămâne.

Finanțatorul orădean nu este în măsură să înțeleagă faptul că elementul de bază al muncii artistice se regăsește întotdeauna în forțele resursei umane. Cu măsurile propuse va distruge, pe termen lung, această bază de resurse umane. Finanțatorul orădean a obținut deja ca, în breaslă, încrederea să se reducă la minim. În momentul de față, trebuie să fii foarte disperat și foarte fără ocupație ca să închei un contract de muncă de creator la Oradea, o locație unde nu există certitudine, unde nu se știe ce noutăți absurde apar din partea finanțatorului, nu se știe dacă i se va prelungi contractul de muncă sau nu, sau dacă rămâne valabil ceea ce a semnat în consens cu angajatorul.

În domeniul auto-mutilării culturale din județul Bihor, pentru un singur lucru vă și putem deja „felicita”: ați reușit să speriați toți artiștii valoroși din zonă care nu și-ar dori decât respect și siguranța zilei de mâine. Așa cum din cauza unui comunicat de presă negativ prețurile acțiunilor la bursă încep să scadă brusc, efecte similare au, pe piața culturală, nesiguranța financiară, respectiv agresiunea finanțatorului determinată de motive politice. Iar  pentru această „scădere bruscă”, concedierile drastice au fost pe departe suficiente.

Acum, după ce au reușit să îi sperie pe artiștii care și-ar fi să dorit să se angajeze la Oradea, chiar și cei existenți par să fie descurajați,  în mod deliberat, cu aceste amenințări.

Cel mai trist lucru este că consecințele acestui târg de idei nu sunt plătite de actorii politici, precum, pe termen lung, nici măcar de artiștii orădeni, care, după o grea perioadă de tranziție, își vor găsi acele instituții culturale care îi așteaptă cu drag și recunoștință (cei mai puțini norocoși vor fi nevoiți să se reprofileze și să își găsească locuri de muncă în sfera privată, cu mare probabilitate, pentru un salariu mult mai avantajos). Singura victimă a tuturor acestor măsuri va fi publicul orădean.

Comasarea instituțiilor este o greșeală la fel de gravă: eradiază propria lor imagine, face imposibilă gestionarea în mod autonom a scopurilor lor artistice în ce privește corelarea eficientă a obiectivelor și a instrumentelor economice care le sunt alocate. Se va forma o instituție gigantică cu șapte departamente artistice și un singur manager independent: al tuturor, dar al nimănui. Acesta va trebui să deservească șapte segmente culturale diferite și un al optulea, drept bonus: cultura de masă stradală în sezonul estival. Să nu ne facem iluzii că managerul unei astfel de instituții uriașe va putea supraveghea fiecare segment în parte, nemaivorbind de stabilirea unor priorități și strategii.

Managementul se va îndepărta de publicul țintă, chiar și de propria bază de resurse umane. Unde trăiește oare acel „Superman” care deține cunoștințe profunde deopotrivă despre lumea muzicii clasice, a prozei literaturii române și maghiare, a teatrului de păpuși și a artei dansului român și maghiar, care să cunoască la fel de bine doleanțele abonaților adulți români și maghiari, dar și ai teatrului de păpuși, care să cunoască domeniul în care trebuie să prospere filarmonica, care să gestioneze problemele ambelor trupe și care poate îmbina factorii economici cu strategiile atent stabilite pentru cele opt direcții?

Un asemenea conglomerat se va prăbuși din aceleași motive pentru care Uzina comunistă – ca instituție – nu poate dezvolta o strategie cuprinzătoare pentru toate segmentele sale. Nu s-a inventat încă acea strategie culturală care să deservească, în același timp, interesele unei orchestre, a două secții dramatice, a două teatre de păpuși și a două ansambluri de dans, toate acestea dintr-un buget mai redus și cu o bază de resurse umane redusă. Este suficient să menționăm drept exemplu personalul de deservire: ce va face managerul care, la un moment dat, ajunge în situația în care va trebui să decidă dacă acceptă invitații la festivaluri sau să opteze pentru jocul la sediu? Va decide cu care dintre trupe, Trupa Iosif Vulcan, Trupa Szigligeti sau Ansamblul de Dans Nagyvárad să se deplaseze personalul de deservire, cu consecința ca pe timpul deplasării sala de spectacole din Oradea să rămână goală?… Este un exemplu banal, dar în cazul unui management comun este o problemă inevitabilă.

Ideea de „mai multe evenimente artistice din mai puțini bani cu mai puțini angajați” este absurdă, ținând seama doar de exemplul sus amintit legat de problema personalului de deservire. (Acest lucru va funcționa la fel și în cazul resurselor economice: așa cum montatorul de decor, nici banii, nici resursele financiare, nu pot apărea simultan, în două locuri).

Când am citit pentru prima dată despre „intențiile” finanțatorului din Oradea, anume că ar muta filarmonica pe stradă, primul gând mi-a fost următorul: poate invidiază StreetMusic Festival organizat la Satu Mare, un festival care este o inițiativă minunată și care este organizată pentru locația după care și-a primit și numele. Doar că finanțatorul sătmărean acordă buget pentru această manifestație, festivalul are un management propriu care, timp de un an de zile, se ocupă cu organizarea acestui eveniment cultural. Nici pe departe nu este vorba ca membrii filarmonicii locale să fie expuși în stradă pe post de muzicieni stradali… Dacă ar fi vorba despre așa ceva ar fi un dezastru total atât pentru filarmonică, cât și pentru festivalul de muzică stradală.

Faptul că dă exemple occidentale în acest sens este revoltător, deoarece sugerează că nu există nicio diferență între muzicianul de stradă din Bruxelles și prim violonistul Filarmonicii din Bruxelles. În orice caz, este o perspectivă lăudabilă că a observat faptul că mai spre vest atât în filarmonică, cât și la colțul străzii, stă câte un om cu un instrument similar în mână. Felicitări pentru recunoaștere, dar este important de menționat că cei doi muzicieni din orașele europene cu adevărat civilizate, de obicei, nu sunt una și aceeași persoană.

Este într-adevăr un obiectiv important ca, pe lângă o cultură de elită de înaltă calitate, să creăm și o cultură de masă de înaltă calitate în toate orașele transilvănene, între care să fie permeabilitate și zonă de contact.

Este un obiectiv important și frumos ca piețele din Oradea să fie populate cu muzicieni de stradă și artiști de pantomimă, ca atelierele și creatorii independenți de teatru să fie susținuți de municipalitate și să coloreze paleta culturală locală. Este, de asemenea, important ca, cultura de elită să iasă din turnul său de fildeș pentru un flashmob sau un proiect în aer liber separat finanțat. Dar să crezi că același violonist va fi solistul concertului definitoriu al istoriei muzicii clasice din Oradea care apoi, pentru același salariu, se instalează pe pietonală pentru o „melodioară în plus”, este cu totul absurd.

Există modalități viabile de a face viața culturală a unui oraș mai colorată și mai bogată –  dar că seria de idei din județul Bihor nu face parte din ele, sunt absolut convins. Pentru a face viața culturală cu adevărat vibrantă, este nevoie de mai multe investiții, nu de mai puține (căci se urmărește realizarea unui profit mai mare).

În loc să se lanseze și să promoveze proiecte de finanțare pentru promovarea street-art-ului și a culturii street music, ideea de a trimite în stradă actorii pe post de comedianți și membrii filarmonicii drept muzicieni de stradă, iar pe dansatori ca statui vii, mi se pare un grad de diletantism pe care îmi vine greu să comentez – doar compătimirea sinceră și solidaritatea față de colegii mei din Oradea mă determină să o fac totuși. Îmi vine în minte ideea caraghioasă a unui fost politician local sătmărean despre care circulau adevărate legende urbane, care spunea: transformați teatrul în sală de concerte, să cânte în ea orchestra filarmonicii, actrițele să danseze cancan, iar spectatorii să se ospăteze la mese. Persoana respectivă a vorbit foarte în serios (numele lui însă să rămână învăluit de uitarea binevoitoare). Propunerea sa a declanșat singurul răspuns decent din partea colegilor săi politicieni: râs cu hohote. Fiind un oraș mic, propunerea sa a circulat prin tot orașul, oamenii povestind întâmplarea cu zâmbetul pe buze, dar niciun membru responsabil al conducerii locale, nici măcar pentru o secundă, nu s-a gândit că așa ceva ar trebui pus în aplicare.

Mă doare să văd că cineva se joacă atât de imprudent cu tradiția teatrală vastă, veche de 220 de ani și viața culturală atât de bogată a unui oraș atât de minunat.

Iluzii nu îmi fac: cultura nu joacă niciodată un rol decisiv în politică. E greu să dai greș chiar dacă arzi biblioteci și filarmonici, atâta timp cât rezultatul este scăderea impozitelor, înființarea unor noi locuri de muncă sau asfaltarea unor secvențe de drum. Însă asfaltul așternut azi, pe mâine se sparge, iar în cărțile de istorie – chiar și în cele locale – fiecare lider se înscrie în funcție de cum a administrat valorile spirituale ale orașului care i-a fost încredințat. Nimeni nu a fost vreodată descris cu slavă de un istoric local pentru faptul că a pavat străzi. A fost amintit și și-a înscris numele odată pentru totdeauna în cărțile de istorie atunci când a fondat teatre, biblioteci, filarmonici, teatre de păpuși. Memoria comunității păstrează, însă, și numele celor care distrug toate acestea. Există pur și simplu un motiv – spun acestea fără un strop de patos – că omul este responsabil în fața marelui tribunalul al istoriei. O astfel de „reorganizare” a vieții culturale a unui oraș își găsește locul pe lista acestor fapte.

Decizia aparține finanțatorului, dar consecințele vor afecta viața spirituală a unei întregi regiuni. Noi, cei care chiar și de aici, de la Satu Mare, iubim și apreciem mai mult cultura orădeană decât unii dintre cei care locuiesc în acel minunat oraș, nu putem face altceva decât să oferim solidaritate artiștilor orădeni și să sperăm ca într-un ceas secret de noapte, autoritățile locale vor auzi în surdină dorința și avertismentul prințului danez: 

 „Scumpul meu domn, ia seama să fie bine îngrijiţi actorii. M-ai auzit? Vezi să fie cinstiţi cum se cuvine; doar ei sunt cronica vie şi prescurtată a vremurilor. Mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte decât de bârfeala lor cât eşti în viaţă.”

Aș vrea să putem rosti, sincer, cu conștiința împăcată, replica din piesă: „Am să-i cinstim aşa cum merită…”

Traducere de Ágnes Tamás